Toatǎ lumea zace în cel rǎu

 Una din realitǎţile incontestabile, amintite în Sfânta Scripturǎ, este prezenţa rǎului în lume: „Noi ştim ... cǎ toatǎ lumea zace în cel rǎu” (I Epistolǎ a lui Ioan capitolul 5, versetul 19). Oamenii pot avea opinii diferite referitor la originea rǎului: de unde a apǎrut, cine este vinovatul. Oamenii însǎ sunt unanimi în recunoaşterera faptului cǎ rǎul existǎ în lume. Şi nu numai în lume. El se gǎseşte în fiecare om, chiar şi în cel mai bun.

Guvernarea rǎului a fost tema operelor multor scriitori antici şi contemporani, dar nicǎieri în literatura universalǎ nivelul rǎului în lume n-a fost determinat atât de exact ca în Biblie, care afirmǎ adevǎrul absolut: „...toatǎ lumea zace în cel rǎu”.

Rǎul este natura şi esenţa spiritualǎ a lumii. E stihia ei. Dupǎ cum este aerul pentru pǎsǎri, apa pentru peşti, aşa este rǎul pentru lume. Dacǎ înlǎturaţi din lume tot rǎul prin care trǎieşte ea, ce se va alege din faptele mǎreţe, distracţiile şi satisfacţile ei?

Atrageţi atenţia la cuvântul „zace”, pe care îl foloseşte Biblia. Imaginaţi-vǎ: toatǎ lumea, ca un bolnav pe patul de moarte, zace în rǎu şi nu se poate ridica.

Luaţi aminte la fel şi la cuvântul „toatǎ”. Scriptura spune: „toatǎ lumea”, fie capitalistǎ, monarhistǎsau de alt fel. „... toţi au pǎcǎtuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; „...toatǎ lumea sǎ fie gǎsitǎ vinovatǎ înaintea lui Dumnezeu” (Epistola cǎtre Romani capitolul 3, verwetele 23 şi 19).

Toatǎ lumea este contaminatǎ de aceeaşi leprǎ a pǎcatului şi nu este îea nici un om sǎnǎtos spiritual, desǎvârşit sau fǎrǎ pǎcat. Noi toţi am moştenit boala pǎcatului de la pǎrinţii noştri Adam şi Eva. Natura noastrǎ decǎzutǎ, pǎcǎtoasǎ este o rǎsadniţǎ a trǎsǎturilor negative ale caracterului nostru. Ea este izvorul oricǎror fǎrǎdelegi şi necurǎţii. Fiecare dintre noi este dator sǎ recunoascǎ aceastǎ moştenire tristǎ şi sǎ spunǎ împreunǎ cu împǎratul David: „Iatǎ cǎ sunt nǎscut în nelegiuire, şi în pǎcat m-a zǎmislit mama mea” (Psalmul 51, versetul 5).

Între leprǎ şi pǎcat sunt multe analogii. Pǎcatul, la fel ca şi lepra, este nepǎrtinitor şi nemilos. Lepra afecteazǎ atât slugile, cât şi comandanţii de oşti, atât împǎratul, cât şi omul de rând. Lepra nu se uitǎ nici la poziţie, nici la studii, nici la provenienţǎ, nici la frumuseţe, nici la bogǎţie. „Inima este nespus de înşelǎtoare şi deznǎdǎjduit de rea; cine poate s-o cunoascǎ? Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rǎrunchii ca sǎ rǎsplǎtesc fiecǎruia dupǎ purtarea lui, dupǎ rodul faptelor lui” (Careta prorocului Ieremia capitolul 17, versetele 9-10).

Pǎcatul, ca şi lepra, ar trebui sǎ ne înfioreze, însǎ, cu regret, ne înfioreazǎ nu pǎcatele, ci doar consecinţele lui. Oamenii nu dispreţuiesc uciderea, preacurvia, minciuna, rǎzvrǎtirea şi multe alte pǎcate îngrozitoare, dar se tem sǎ nu ajungǎ pe scaunul de judecatǎ, în închisoare sau pe patul de boalǎ. Oamenii iubesc pǎcatul, îl cautǎ, plǎtesc mulţi bani pentru plǎceri ruşinoase şi îşi satisfac pofta de desfrâu. Aşa este puterea înşelǎtoare a pǎcatului.

Se spune cǎ primele simptome ale leprei sunt atât de neînsemnate, încât şi specialiştilor le este greu sǎ constate aceastǎ boalǎ groaznicǎ înainte de apariţia unor pete albe mici, cu un fir de pǎr alb în centru. Cine nu va atrage atenţia la pata apǎrutǎ, îşi va cunoaşte lepra numai atunci când va începe sǎ le lǎcrimeze ochii, sǎ le cadǎ pǎrul şi dinţii, sǎ li se dezlipeascǎ unghiile. Dar atunci când bolnavului începe sǎ i se usuce limba, moartea, încet, dar sigur, intrǎ în drepturile sale.

La fel şi pǎcatul, începe de la ceva mic, neînsemnat, dar dezvoltându-se în inima şi caracterul nostru, conduce cu siguranţǎ spre pierzarea veşnicǎ. „Apoi pofta, când a zǎmislit, dǎ naştere pǎcatului; şi pǎcatul odatǎ înfǎptuit, aduce moartea” (Epistola lui Iacov capitolul 1, versetul 15).

Pǎcatul odatǎ înfǎptuit desparte pentru vecie om de Dumnezeu. Pǎcatul întineazǎ sufletul omului şi-l face inapt pentru comunicarea cu Dumnezeu. Cel ce a pǎcǎtuit o datǎ se supune legii pǎcatului şi nu mai poate sǎ se opreascǎ de pe aceastǎ cale; pǎcatul formeazǎ în el o deprindere pǎcǎtoasǎ.

Pǎcatul admis şi repetat de mai multe ori ne lipseşte de capacitatea de a ne opune lui. Ca un luptǎtor puternic, el îl trânteşte pe pǎcǎtos pe spate şi nu-i permite sǎ se ridice.

De obicei, omul ascunde pǎcatul înfǎptuit. Dacǎ aceasta nu-i reuşeşte, atunci încearcǎ sǎ se îndreptǎţeascǎ: „Ce este rǎu în aceasta? Alţii fac şi mai rǎu...”

Pǎcatul nu poate fi ascuns. Aşa este legea lui: odatǎ înfǎptuit el trebuie sǎ se repete şi se repetǎ la nesfârşit, de aceea, mai devreme  sau mai târziu, pǎcatul ascuns se descoperǎ şi devine vǎdit. „Cǎci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit, şi nimic tǎinuit, care nu va ieşi la luminǎ” (Evanghelia dupǎ Marcu capitulul 4, versetul 22).

„Cei nesocotiţi glumesc cu pǎcatul...” – spune Solomon (Cartea proverbelor lui Solomon capitolul 14, versetul 9). Înseamnǎ cǎ cel care glumeşte cu pǎcatul este neînţelept. De aceea nu te juca cu pǎcatul! Dacǎ aprinzi focul, nu-l mai stingi.

Poţi sǎ pǎcǎtuieşti şi sǎ râzi de pǎcat, dar nu vei putea evita consecinţle lui. Pǎcatul se va rǎsfrânge asupra sǎnǎtǎţii şi raţiunii tale. Pǎcatul îţi va distruge trupul şi va provoca un iad întinat. Vei culege roadele pǎcatelor tale în copiii şi nepoţii tǎi. Dacǎ nu te vei întoarce la Mântuitorul pǎcǎtoşilor şi nu vei înceta sǎ înfǎptuieşti fǎrǎdelegea, atunci vei culege roadele pǎcatului şi în veşnicie.

„... Toţi au pǎcǎtuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Epistola cǎtre Romani capitolul 3, versetul 2)

Marile tulburǎri care se petrec în lume reprezintǎ doar ecoul, rǎsunetul acelei catastrofe, care a avut loc chiar la începutul existenţei umane. Ea se numeşte cǎderea în pǎcat a omului.

Aceastǎ catastrofǎ n-a fost zgomotoasǎ, dar forţa ei de distrugere este foarte mare. Glasul ispititorului suna atât de linguşitor şi insinuant: „Oare a zis Dumnezeu cu adevǎrat: ”Sǎ nu mâncaţi din toţi pomii din grǎdinǎ?” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 1). Şi omul, neglijând avertizarea lui Dumnezeu, porunca Lui, a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi rǎului şi s-a afectat mortal de pǎcat. De atunci pǎcatul, asemeni leprei, duce la pierzare sufletul şi se înmulţeşte fǎrǎ limite. 

Lacrimi, sânge, gemete, blesteme, disperare, rǎutate, suferinţǎ şi moarte – toate acestea sunt consecinţele acestei prime catastrofe.

Însǎ cel mare dintre toate relele este faptul cǎ omul decǎzut nu recunoaşte cǎ este pǎcǎtos. „Femeia... mi-a dat din pom şi am mâncat” – a transpus Adam vina asupra Evei (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 12). Şi Eva, la rândul ei, a încercat sǎ arunce de pe sine responsabilitatea groaznicǎ pentru neascultarea faţǎ de Dumnezeu: „Şarpele m-a amǎgit şi am mâncat din pom” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 13).

Primul pas înspre însǎnǎtoşirea spiritualǎ este stabilirea diagnosticului corect şi recunoaşterea faptului cǎ suntem deznǎdǎjduit de bolnavi de pǎcat. Rǎul locuieşte în fiecare din noi. Suntem pǎcǎtoşi, pǎcǎtoşi pierduţi. Acesta este al doilea adevǎr de o importanţǎ enormǎ, pe care ni-l decoperǎ Biblia.

„Apoi Dumnzeu a zis: „Sǎ facem om dupǎ chipul Nostru, dupǎ asemǎnarea Noastrǎ...” (Cartea Genesa capitolul 1, versetul 26)

Omul – cununa creaţiei lui Dumnzeu – vine în aceastǎ lume neputincios şi slab,

incapabil sǎ se hrǎneascǎ sau sǎ se apere.

Da, în fiecare clipǎ omul este supus pericolului de a dispǎrea. Şi care este relaţia dintre aceastǎ slǎbiciune şi mǎreţia?! Într-adevǎr, aceastǎ fiinţǎ micǎ, neputincioasǎ la prima vedere, datoritǎ prezenţei duhului din ea, care a fost dat de Dumnezeu, este capabilǎ sǎ înfrângǎ forţele nǎpraznice ale stihiilor, impunându-le sǎ-i slujeascǎ; este înzestratǎ cu capacitatea de a porunci focului şi razelor de soare, silindu-le sǎ lucreze pentru sine. Gândul ei întrupat tinde spre aceea ca sǎ creeze şi sǎ distrugǎ oraşe şi împǎrǎţii, sǎ nimiceascǎ şi sǎ salveze popoare. În sfârşit, el îşi orienteazǎ toate eforturile ca sǎ cunoascǎ întreaga lume înconjurǎtoare.

Deja în ochii copilului necuvântǎtor poate fi vǎzutǎ reflecţia unei lumi superioare, o lume a principiilor veşnice, o lume a bucuriei şi a iubirii, o lume a fricii şi a tristeţii, o lume a mulţumirii şi a suferinţei. Crearea lumii s-a încheiat cu crearea omului. Da, el a devenit cununa creaţiei lui Dumnezeu, mǎcar cǎ foarte repede a pierdut Edenul în care a fost aşezat. Şi aceasta pentru că într-o zi, omul, instigat de Diavolul, l-a trădat pe Dumnezeu, încălcând singura regulă ce trebuia respectată.

Consecinţele se văd şi astăzi - omul a fost exclus pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu si supravieţuieşte nefericit în absenţa Lui. 

Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pîmântului pe întinderea cerului”. Dumnezeu a făcut peştii cei mari...” (Cartea Genesa capitolul 1, versetul 20-21)

Dumnezeu a creat lumea, înzestrând-o cu o minunată lume a înaripatelor. De la păsărica minusculă colibri, cu penajul ei frumos şi viu, până la struţul gigant şi iute – toate în această lume sunt încântătoare şi merită o adâncă admiraţie din partea noastră. 

Tainica şi falnica împărăţie subacvatică, începând cu marele rechin şi sfârşind cu puietul de babuşcă, la fel poate fi adăugată la marea mărturie despre Creatorul cel viu. Cunoscând lumea înconjurătoare, omul ajungea permanent la descoperiri nemaipomenite. Cu toate acestea, fiecare nouă descoperire nu relevă, ci adânceşte tainele a tot ce există, fapt care îi face pe mulţi să considere că tot ce creat Dumnezeu este tot atât de nepătruns, după cum este de nepătruns şi Creatorul însuşi. 

Dumnezeu a inclus în creaţia Sa nenumărate minunăţii şi enigme, probabil pentru aceea ca noi să fim încântaţi de lucrările mâinilor Lui, să-I dăm slavă şi cinste şi să ne închinăm cu mulţumire şi recunoştinţă.

„ Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă...” (cartea Genesa capitolul 1, versetul 11)

Împărăţia vegetală a pământului este martorul fidel al Creatorului Său. Predici despre existenţa unui Creator sunt spuse nu numai de la catedralele bisericeşti. Ele sunt încrustate de o mână misterioasă pe întinderile câmpiilor, pădurilor, pustiurilor şi ale apelor. Natura vie a lumii vegetale a fascinat întotdeauna şi continuă să-i fascineze şi acum pe oameni prin frumuseţea, culorile şi diversitatea formelor ei. Nu poţi găsi două frunze la fel în acelaşi copac, după cum nu există două amprente digitale identice sau doi fulgi de aceeaşi formă, căzând la pământ. Diferiţi pomi fructiferi pot creşte în aceeaşi livadă şi pe acelaşi sol, dar fiecare aduce roadele lui, diferite prin culori, formă, gust. Această realitate este atât de enigmatică şi de nepătruns, încât se aseamănă cu o minune. Dumnezeu a creat totul atât de minunat pentru că ne iubeşte şi ne poartă de grijă.

La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul

Cine n-a savurat cu respiraţia întretăiată măreţia cerului înstelat? Sufletul cui n-a fost copleşit de frumuseţea munţilor? Aaroma câmpiilor înflorite, fălnicia stejarilor din codri, grandoarea oceanului nemărginit – cât de splendide sunt toate acestea, în timp ce pământul este condus de atâtea veacuri de omenirea plină de păcat! Cât de măreaţă şi irepetabilă trebuie să fi fost lumea de la început, al cărei Creator este Dumnezeu!

Trilul melodios al privighetorilor şi bubuitul grandios al tunetului, tumultul valurilor izbite de ţărm şi foşnetul frunzelor de toamnă, piuitul puişorului gălbui şi urletul semeţ al leului – toate aceste redau minunata simfonie a naturii. Autorul acestei creaţii este Dumnezeu.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” – cu aceste cuvinte începe Biblia. Dumnezeu a creat lumea minunata şi a dăruit-o omului. Din partea Sa, Creatorul a făcut totul ca omul să fie fericit, acesta este primul adevăr pe care ni-l relatează Biblia.

Meditaţii asupra pildei semănătorului

“Isus a început iarăşi să înveţe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lângă mare. Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le-o dădea, le spunea: 

„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.  Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.  O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat rod. O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.”

Apoi a zis: „Cine are urechi de auzit să audă.” Marcu 4: 1-9

“Tot aşa, cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie” Marcu 4:16

Acest verset ne prezintă explicaţia Domnului Isus a unui fragment din pilda de mai sus. El descrie aici viaţa creştinilor evaluaţi. Se spune că ei au primit cu bucurie Cuvântul. Erau foarte fericiţi - şi mulţi se bazează pe starea de fericire experimentată  considerând-o drept semn al întoarcerii la Dumnezeu şi al naşterii din nou. Dar pe acest sentiment de fericire nu te poţi bizui. Există bucurie care nu este rodul harului şi pace care apare ca rezultat al iluziei şi nici de cum nu vine de la Duhul Sfânt. Dacă suntem fericiţi nu înseamnă că suntem şi mântuiţi. Bogatul din pilda “Bogatul şi Lazăr”, care a ajuns în iad, înainte de a muri a dus o viaţă frumoasă, plină de bucurii şi era fericit.  Persoanele ...