„... Toţi au pǎcǎtuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Epistola cǎtre Romani capitolul 3, versetul 2)

Marile tulburǎri care se petrec în lume reprezintǎ doar ecoul, rǎsunetul acelei catastrofe, care a avut loc chiar la începutul existenţei umane. Ea se numeşte cǎderea în pǎcat a omului.

Aceastǎ catastrofǎ n-a fost zgomotoasǎ, dar forţa ei de distrugere este foarte mare. Glasul ispititorului suna atât de linguşitor şi insinuant: „Oare a zis Dumnezeu cu adevǎrat: ”Sǎ nu mâncaţi din toţi pomii din grǎdinǎ?” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 1). Şi omul, neglijând avertizarea lui Dumnezeu, porunca Lui, a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi rǎului şi s-a afectat mortal de pǎcat. De atunci pǎcatul, asemeni leprei, duce la pierzare sufletul şi se înmulţeşte fǎrǎ limite. 

Lacrimi, sânge, gemete, blesteme, disperare, rǎutate, suferinţǎ şi moarte – toate acestea sunt consecinţele acestei prime catastrofe.

Însǎ cel mare dintre toate relele este faptul cǎ omul decǎzut nu recunoaşte cǎ este pǎcǎtos. „Femeia... mi-a dat din pom şi am mâncat” – a transpus Adam vina asupra Evei (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 12). Şi Eva, la rândul ei, a încercat sǎ arunce de pe sine responsabilitatea groaznicǎ pentru neascultarea faţǎ de Dumnezeu: „Şarpele m-a amǎgit şi am mâncat din pom” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 13).

Primul pas înspre însǎnǎtoşirea spiritualǎ este stabilirea diagnosticului corect şi recunoaşterea faptului cǎ suntem deznǎdǎjduit de bolnavi de pǎcat. Rǎul locuieşte în fiecare din noi. Suntem pǎcǎtoşi, pǎcǎtoşi pierduţi. Acesta este al doilea adevǎr de o importanţǎ enormǎ, pe care ni-l decoperǎ Biblia.

„Apoi Dumnzeu a zis: „Sǎ facem om dupǎ chipul Nostru, dupǎ asemǎnarea Noastrǎ...” (Cartea Genesa capitolul 1, versetul 26)

Omul – cununa creaţiei lui Dumnzeu – vine în aceastǎ lume neputincios şi slab,

incapabil sǎ se hrǎneascǎ sau sǎ se apere.

Da, în fiecare clipǎ omul este supus pericolului de a dispǎrea. Şi care este relaţia dintre aceastǎ slǎbiciune şi mǎreţia?! Într-adevǎr, aceastǎ fiinţǎ micǎ, neputincioasǎ la prima vedere, datoritǎ prezenţei duhului din ea, care a fost dat de Dumnezeu, este capabilǎ sǎ înfrângǎ forţele nǎpraznice ale stihiilor, impunându-le sǎ-i slujeascǎ; este înzestratǎ cu capacitatea de a porunci focului şi razelor de soare, silindu-le sǎ lucreze pentru sine. Gândul ei întrupat tinde spre aceea ca sǎ creeze şi sǎ distrugǎ oraşe şi împǎrǎţii, sǎ nimiceascǎ şi sǎ salveze popoare. În sfârşit, el îşi orienteazǎ toate eforturile ca sǎ cunoascǎ întreaga lume înconjurǎtoare.

Deja în ochii copilului necuvântǎtor poate fi vǎzutǎ reflecţia unei lumi superioare, o lume a principiilor veşnice, o lume a bucuriei şi a iubirii, o lume a fricii şi a tristeţii, o lume a mulţumirii şi a suferinţei. Crearea lumii s-a încheiat cu crearea omului. Da, el a devenit cununa creaţiei lui Dumnezeu, mǎcar cǎ foarte repede a pierdut Edenul în care a fost aşezat. Şi aceasta pentru că într-o zi, omul, instigat de Diavolul, l-a trădat pe Dumnezeu, încălcând singura regulă ce trebuia respectată.

Consecinţele se văd şi astăzi - omul a fost exclus pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu si supravieţuieşte nefericit în absenţa Lui.