„... Toţi au pǎcǎtuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Epistola cǎtre Romani capitolul 3, versetul 2)

Marile tulburǎri care se petrec în lume reprezintǎ doar ecoul, rǎsunetul acelei catastrofe, care a avut loc chiar la începutul existenţei umane. Ea se numeşte cǎderea în pǎcat a omului.

Aceastǎ catastrofǎ n-a fost zgomotoasǎ, dar forţa ei de distrugere este foarte mare. Glasul ispititorului suna atât de linguşitor şi insinuant: „Oare a zis Dumnezeu cu adevǎrat: ”Sǎ nu mâncaţi din toţi pomii din grǎdinǎ?” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 1). Şi omul, neglijând avertizarea lui Dumnezeu, porunca Lui, a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi rǎului şi s-a afectat mortal de pǎcat. De atunci pǎcatul, asemeni leprei, duce la pierzare sufletul şi se înmulţeşte fǎrǎ limite. 

Lacrimi, sânge, gemete, blesteme, disperare, rǎutate, suferinţǎ şi moarte – toate acestea sunt consecinţele acestei prime catastrofe.

Însǎ cel mare dintre toate relele este faptul cǎ omul decǎzut nu recunoaşte cǎ este pǎcǎtos. „Femeia... mi-a dat din pom şi am mâncat” – a transpus Adam vina asupra Evei (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 12). Şi Eva, la rândul ei, a încercat sǎ arunce de pe sine responsabilitatea groaznicǎ pentru neascultarea faţǎ de Dumnezeu: „Şarpele m-a amǎgit şi am mâncat din pom” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 13).

Primul pas înspre însǎnǎtoşirea spiritualǎ este stabilirea diagnosticului corect şi recunoaşterea faptului cǎ suntem deznǎdǎjduit de bolnavi de pǎcat. Rǎul locuieşte în fiecare din noi. Suntem pǎcǎtoşi, pǎcǎtoşi pierduţi. Acesta este al doilea adevǎr de o importanţǎ enormǎ, pe care ni-l decoperǎ Biblia.