Toatǎ lumea zace în cel rǎu

 Una din realitǎţile incontestabile, amintite în Sfânta Scripturǎ, este prezenţa rǎului în lume: „Noi ştim ... cǎ toatǎ lumea zace în cel rǎu” (I Epistolǎ a lui Ioan capitolul 5, versetul 19). Oamenii pot avea opinii diferite referitor la originea rǎului: de unde a apǎrut, cine este vinovatul. Oamenii însǎ sunt unanimi în recunoaşterera faptului cǎ rǎul existǎ în lume. Şi nu numai în lume. El se gǎseşte în fiecare om, chiar şi în cel mai bun.

Guvernarea rǎului a fost tema operelor multor scriitori antici şi contemporani, dar nicǎieri în literatura universalǎ nivelul rǎului în lume n-a fost determinat atât de exact ca în Biblie, care afirmǎ adevǎrul absolut: „...toatǎ lumea zace în cel rǎu”.

Rǎul este natura şi esenţa spiritualǎ a lumii. E stihia ei. Dupǎ cum este aerul pentru pǎsǎri, apa pentru peşti, aşa este rǎul pentru lume. Dacǎ înlǎturaţi din lume tot rǎul prin care trǎieşte ea, ce se va alege din faptele mǎreţe, distracţiile şi satisfacţile ei?

Atrageţi atenţia la cuvântul „zace”, pe care îl foloseşte Biblia. Imaginaţi-vǎ: toatǎ lumea, ca un bolnav pe patul de moarte, zace în rǎu şi nu se poate ridica.

Luaţi aminte la fel şi la cuvântul „toatǎ”. Scriptura spune: „toatǎ lumea”, fie capitalistǎ, monarhistǎsau de alt fel. „... toţi au pǎcǎtuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; „...toatǎ lumea sǎ fie gǎsitǎ vinovatǎ înaintea lui Dumnezeu” (Epistola cǎtre Romani capitolul 3, verwetele 23 şi 19).

Toatǎ lumea este contaminatǎ de aceeaşi leprǎ a pǎcatului şi nu este îea nici un om sǎnǎtos spiritual, desǎvârşit sau fǎrǎ pǎcat. Noi toţi am moştenit boala pǎcatului de la pǎrinţii noştri Adam şi Eva. Natura noastrǎ decǎzutǎ, pǎcǎtoasǎ este o rǎsadniţǎ a trǎsǎturilor negative ale caracterului nostru. Ea este izvorul oricǎror fǎrǎdelegi şi necurǎţii. Fiecare dintre noi este dator sǎ recunoascǎ aceastǎ moştenire tristǎ şi sǎ spunǎ împreunǎ cu împǎratul David: „Iatǎ cǎ sunt nǎscut în nelegiuire, şi în pǎcat m-a zǎmislit mama mea” (Psalmul 51, versetul 5).

Între leprǎ şi pǎcat sunt multe analogii. Pǎcatul, la fel ca şi lepra, este nepǎrtinitor şi nemilos. Lepra afecteazǎ atât slugile, cât şi comandanţii de oşti, atât împǎratul, cât şi omul de rând. Lepra nu se uitǎ nici la poziţie, nici la studii, nici la provenienţǎ, nici la frumuseţe, nici la bogǎţie. „Inima este nespus de înşelǎtoare şi deznǎdǎjduit de rea; cine poate s-o cunoascǎ? Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rǎrunchii ca sǎ rǎsplǎtesc fiecǎruia dupǎ purtarea lui, dupǎ rodul faptelor lui” (Careta prorocului Ieremia capitolul 17, versetele 9-10).

Pǎcatul, ca şi lepra, ar trebui sǎ ne înfioreze, însǎ, cu regret, ne înfioreazǎ nu pǎcatele, ci doar consecinţele lui. Oamenii nu dispreţuiesc uciderea, preacurvia, minciuna, rǎzvrǎtirea şi multe alte pǎcate îngrozitoare, dar se tem sǎ nu ajungǎ pe scaunul de judecatǎ, în închisoare sau pe patul de boalǎ. Oamenii iubesc pǎcatul, îl cautǎ, plǎtesc mulţi bani pentru plǎceri ruşinoase şi îşi satisfac pofta de desfrâu. Aşa este puterea înşelǎtoare a pǎcatului.

Se spune cǎ primele simptome ale leprei sunt atât de neînsemnate, încât şi specialiştilor le este greu sǎ constate aceastǎ boalǎ groaznicǎ înainte de apariţia unor pete albe mici, cu un fir de pǎr alb în centru. Cine nu va atrage atenţia la pata apǎrutǎ, îşi va cunoaşte lepra numai atunci când va începe sǎ le lǎcrimeze ochii, sǎ le cadǎ pǎrul şi dinţii, sǎ li se dezlipeascǎ unghiile. Dar atunci când bolnavului începe sǎ i se usuce limba, moartea, încet, dar sigur, intrǎ în drepturile sale.

La fel şi pǎcatul, începe de la ceva mic, neînsemnat, dar dezvoltându-se în inima şi caracterul nostru, conduce cu siguranţǎ spre pierzarea veşnicǎ. „Apoi pofta, când a zǎmislit, dǎ naştere pǎcatului; şi pǎcatul odatǎ înfǎptuit, aduce moartea” (Epistola lui Iacov capitolul 1, versetul 15).

Pǎcatul odatǎ înfǎptuit desparte pentru vecie om de Dumnezeu. Pǎcatul întineazǎ sufletul omului şi-l face inapt pentru comunicarea cu Dumnezeu. Cel ce a pǎcǎtuit o datǎ se supune legii pǎcatului şi nu mai poate sǎ se opreascǎ de pe aceastǎ cale; pǎcatul formeazǎ în el o deprindere pǎcǎtoasǎ.

Pǎcatul admis şi repetat de mai multe ori ne lipseşte de capacitatea de a ne opune lui. Ca un luptǎtor puternic, el îl trânteşte pe pǎcǎtos pe spate şi nu-i permite sǎ se ridice.

De obicei, omul ascunde pǎcatul înfǎptuit. Dacǎ aceasta nu-i reuşeşte, atunci încearcǎ sǎ se îndreptǎţeascǎ: „Ce este rǎu în aceasta? Alţii fac şi mai rǎu...”

Pǎcatul nu poate fi ascuns. Aşa este legea lui: odatǎ înfǎptuit el trebuie sǎ se repete şi se repetǎ la nesfârşit, de aceea, mai devreme  sau mai târziu, pǎcatul ascuns se descoperǎ şi devine vǎdit. „Cǎci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit, şi nimic tǎinuit, care nu va ieşi la luminǎ” (Evanghelia dupǎ Marcu capitulul 4, versetul 22).

„Cei nesocotiţi glumesc cu pǎcatul...” – spune Solomon (Cartea proverbelor lui Solomon capitolul 14, versetul 9). Înseamnǎ cǎ cel care glumeşte cu pǎcatul este neînţelept. De aceea nu te juca cu pǎcatul! Dacǎ aprinzi focul, nu-l mai stingi.

Poţi sǎ pǎcǎtuieşti şi sǎ râzi de pǎcat, dar nu vei putea evita consecinţle lui. Pǎcatul se va rǎsfrânge asupra sǎnǎtǎţii şi raţiunii tale. Pǎcatul îţi va distruge trupul şi va provoca un iad întinat. Vei culege roadele pǎcatelor tale în copiii şi nepoţii tǎi. Dacǎ nu te vei întoarce la Mântuitorul pǎcǎtoşilor şi nu vei înceta sǎ înfǎptuieşti fǎrǎdelegea, atunci vei culege roadele pǎcatului şi în veşnicie.