Omul – cununa creaţiei lui Dumnzeu – vine în aceastǎ lume neputincios şi
slab,
incapabil sǎ se hrǎneascǎ sau sǎ se apere.
Da, în fiecare clipǎ omul este supus pericolului de a dispǎrea. Şi care
este relaţia dintre aceastǎ slǎbiciune şi mǎreţia?! Într-adevǎr, aceastǎ fiinţǎ
micǎ, neputincioasǎ la prima vedere, datoritǎ prezenţei duhului din ea, care a
fost dat de Dumnezeu, este capabilǎ sǎ înfrângǎ forţele nǎpraznice ale
stihiilor, impunându-le sǎ-i slujeascǎ; este înzestratǎ cu capacitatea de a
porunci focului şi razelor de soare, silindu-le sǎ lucreze pentru sine. Gândul
ei întrupat tinde spre aceea ca sǎ creeze şi sǎ distrugǎ oraşe şi împǎrǎţii, sǎ
nimiceascǎ şi sǎ salveze popoare. În sfârşit, el îşi orienteazǎ toate
eforturile ca sǎ cunoascǎ întreaga lume înconjurǎtoare.
Deja în ochii copilului necuvântǎtor poate fi vǎzutǎ reflecţia unei lumi
superioare, o lume a principiilor veşnice, o lume a bucuriei şi a iubirii, o
lume a fricii şi a tristeţii, o lume a mulţumirii şi a suferinţei. Crearea
lumii s-a încheiat cu crearea omului. Da, el a devenit cununa creaţiei lui
Dumnezeu, mǎcar cǎ foarte repede a pierdut Edenul în care a fost aşezat. Şi aceasta pentru că într-o
zi, omul, instigat de Diavolul, l-a trădat pe Dumnezeu, încălcând singura
regulă ce trebuia respectată.
Consecinţele se văd şi astăzi - omul
a fost exclus pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu si supravieţuieşte
nefericit în absenţa Lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu