Meditaţii asupra pildei semănătorului

“Isus a început iarăşi să înveţe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lângă mare. Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le-o dădea, le spunea: 

„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.  Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.  O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat rod. O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.”

Apoi a zis: „Cine are urechi de auzit să audă.” Marcu 4: 1-9

“Tot aşa, cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie” Marcu 4:16

Acest verset ne prezintă explicaţia Domnului Isus a unui fragment din pilda de mai sus. El descrie aici viaţa creştinilor evaluaţi. Se spune că ei au primit cu bucurie Cuvântul. Erau foarte fericiţi - şi mulţi se bazează pe starea de fericire experimentată  considerând-o drept semn al întoarcerii la Dumnezeu şi al naşterii din nou. Dar pe acest sentiment de fericire nu te poţi bizui. Există bucurie care nu este rodul harului şi pace care apare ca rezultat al iluziei şi nici de cum nu vine de la Duhul Sfânt. Dacă suntem fericiţi nu înseamnă că suntem şi mântuiţi. Bogatul din pilda “Bogatul şi Lazăr”, care a ajuns în iad, înainte de a muri a dus o viaţă frumoasă, plină de bucurii şi era fericit.  Persoanele ...

din versetul de mai sus vedeau numai partea fercită a credinţei. “Iată mama mea, - spuneau ei, - ce creştină fericită este! Şi eu vreau să-L  primesc pe Hristos, atunci voi fi şi eu la fel de fericit.” Aceşti oameni considerau, că iertarea păcatelor este fericirea, şi aveau dreptate. Să fii iertat, să fii copilul lui Dumnezeu, să fii primit în Hristos – cât de frumos trebuie să fie! Apoi, la sfârşitul vieţii să mori solemn, să mergi în cer şi să intri în slavă, acolo unde se află Domnul Isus – ce minunat! Cine se îndoieşte de aceasta? Dar oamenii vedeau doar această parte şi nu se gândeau că, înainte de a ajunge în slavă, vor trebui să lupte cu ispitele, să rabde încercările grele, care pot fi trecute doar cu ajutorul lui Dumnezeu.  Vor trebui să calculeze bine dacă se merită să lucreze acum pentru răsplata viitoare .

Aceşti oameni au primit cu bucuire Cuvântul. Cât de mult trebuie să se fi întristat semănătorul! Ah, nu poţi şti câtă roadă vei avea privind la muguri. Nu tot ce străluceşte este aur, nu din tot oul iese pui.

“dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.” (Marcu 4:6)

În continuare se spune despre aceşti oamnei că au ajuns rapid la succese. Sămânţa a răsărit repede, deoarece nu avea adâncimea necesară. Aflându-se la suprafaţa solului, a început să crească repede. Aceşti oameni au auzit odată Evanghelia, au primit-o şi s-au numit repede creştini. Ei n-au avut nevoie de timp ca să cugete dacă pot deja să se numească creştini, - nu, ei s-au aprins asemenea unui butoi cu praf de puşcă în care a nimerit o scânteie. Ei şi-au mărturisit pocăinţa, iar duminica următoare deja le vorbeau copiilor la şcoala duminicală. Aceşti oameni erau atât de încrezuţi că sunt pe calea cea dreaptă, încât au devenit nerăbdători cu pelerinii, care nu mergeau atât de repede. Ei au primit o singură latură a Evangehliei şi erau total mulţumiţi cu aceasta. Considerându-se cei mai corecţi oameni, credeau că înţelepciunea va muri odată cu ei. E bine să fii în părtăşie cu astfel de oasmeni, nu-i aşa? Noi vedem şi trebuie să ţinem minte că nu fiece ram care a dat muguri va aduce şi roadă.

În curând a venit şi încercarea. Sămânţa a răsărit, dar a răsărit şi soarele şi a început s-o usuce. Nimeni nu va ajunge în cer fără să treacă prin încercări. O credinţă neîncercată nu este credinţă; o milă neexperimentată nu este milă. Încercarea a venit prin persecuţii. Ah, câţi din cei care au primit cu bucurie Cuvântul au renunţat la creştinism de frica rugului sau închisorii. Chiar şi luarea în derâdere în societate, o remarcă împotriva creştinismului de la un om respectat, cuvintele neprietenoase  de la oamenii apropiaţi – toate acestea sunt destule, nu neapărat rugul sau închisoarea, pentru a-i învinge pe creştinii slabi şi a-i obliga să renunţe la Hristos.

(Preluat din “După cuvântul Tău” de C. H. Spurgeon)