„... Toţi au pǎcǎtuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Epistola cǎtre Romani capitolul 3, versetul 2)

Marile tulburǎri care se petrec în lume reprezintǎ doar ecoul, rǎsunetul acelei catastrofe, care a avut loc chiar la începutul existenţei umane. Ea se numeşte cǎderea în pǎcat a omului.

Aceastǎ catastrofǎ n-a fost zgomotoasǎ, dar forţa ei de distrugere este foarte mare. Glasul ispititorului suna atât de linguşitor şi insinuant: „Oare a zis Dumnezeu cu adevǎrat: ”Sǎ nu mâncaţi din toţi pomii din grǎdinǎ?” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 1). Şi omul, neglijând avertizarea lui Dumnezeu, porunca Lui, a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi rǎului şi s-a afectat mortal de pǎcat. De atunci pǎcatul, asemeni leprei, duce la pierzare sufletul şi se înmulţeşte fǎrǎ limite. 

Lacrimi, sânge, gemete, blesteme, disperare, rǎutate, suferinţǎ şi moarte – toate acestea sunt consecinţele acestei prime catastrofe.

Însǎ cel mare dintre toate relele este faptul cǎ omul decǎzut nu recunoaşte cǎ este pǎcǎtos. „Femeia... mi-a dat din pom şi am mâncat” – a transpus Adam vina asupra Evei (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 12). Şi Eva, la rândul ei, a încercat sǎ arunce de pe sine responsabilitatea groaznicǎ pentru neascultarea faţǎ de Dumnezeu: „Şarpele m-a amǎgit şi am mâncat din pom” (Cartea Genesa capitolul 3, versetul 13).

Primul pas înspre însǎnǎtoşirea spiritualǎ este stabilirea diagnosticului corect şi recunoaşterea faptului cǎ suntem deznǎdǎjduit de bolnavi de pǎcat. Rǎul locuieşte în fiecare din noi. Suntem pǎcǎtoşi, pǎcǎtoşi pierduţi. Acesta este al doilea adevǎr de o importanţǎ enormǎ, pe care ni-l decoperǎ Biblia.

„Apoi Dumnzeu a zis: „Sǎ facem om dupǎ chipul Nostru, dupǎ asemǎnarea Noastrǎ...” (Cartea Genesa capitolul 1, versetul 26)

Omul – cununa creaţiei lui Dumnzeu – vine în aceastǎ lume neputincios şi slab,

incapabil sǎ se hrǎneascǎ sau sǎ se apere.

Da, în fiecare clipǎ omul este supus pericolului de a dispǎrea. Şi care este relaţia dintre aceastǎ slǎbiciune şi mǎreţia?! Într-adevǎr, aceastǎ fiinţǎ micǎ, neputincioasǎ la prima vedere, datoritǎ prezenţei duhului din ea, care a fost dat de Dumnezeu, este capabilǎ sǎ înfrângǎ forţele nǎpraznice ale stihiilor, impunându-le sǎ-i slujeascǎ; este înzestratǎ cu capacitatea de a porunci focului şi razelor de soare, silindu-le sǎ lucreze pentru sine. Gândul ei întrupat tinde spre aceea ca sǎ creeze şi sǎ distrugǎ oraşe şi împǎrǎţii, sǎ nimiceascǎ şi sǎ salveze popoare. În sfârşit, el îşi orienteazǎ toate eforturile ca sǎ cunoascǎ întreaga lume înconjurǎtoare.

Deja în ochii copilului necuvântǎtor poate fi vǎzutǎ reflecţia unei lumi superioare, o lume a principiilor veşnice, o lume a bucuriei şi a iubirii, o lume a fricii şi a tristeţii, o lume a mulţumirii şi a suferinţei. Crearea lumii s-a încheiat cu crearea omului. Da, el a devenit cununa creaţiei lui Dumnezeu, mǎcar cǎ foarte repede a pierdut Edenul în care a fost aşezat. Şi aceasta pentru că într-o zi, omul, instigat de Diavolul, l-a trădat pe Dumnezeu, încălcând singura regulă ce trebuia respectată.

Consecinţele se văd şi astăzi - omul a fost exclus pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu si supravieţuieşte nefericit în absenţa Lui. 

Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pîmântului pe întinderea cerului”. Dumnezeu a făcut peştii cei mari...” (Cartea Genesa capitolul 1, versetul 20-21)

Dumnezeu a creat lumea, înzestrând-o cu o minunată lume a înaripatelor. De la păsărica minusculă colibri, cu penajul ei frumos şi viu, până la struţul gigant şi iute – toate în această lume sunt încântătoare şi merită o adâncă admiraţie din partea noastră. 

Tainica şi falnica împărăţie subacvatică, începând cu marele rechin şi sfârşind cu puietul de babuşcă, la fel poate fi adăugată la marea mărturie despre Creatorul cel viu. Cunoscând lumea înconjurătoare, omul ajungea permanent la descoperiri nemaipomenite. Cu toate acestea, fiecare nouă descoperire nu relevă, ci adânceşte tainele a tot ce există, fapt care îi face pe mulţi să considere că tot ce creat Dumnezeu este tot atât de nepătruns, după cum este de nepătruns şi Creatorul însuşi. 

Dumnezeu a inclus în creaţia Sa nenumărate minunăţii şi enigme, probabil pentru aceea ca noi să fim încântaţi de lucrările mâinilor Lui, să-I dăm slavă şi cinste şi să ne închinăm cu mulţumire şi recunoştinţă.

„ Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă...” (cartea Genesa capitolul 1, versetul 11)

Împărăţia vegetală a pământului este martorul fidel al Creatorului Său. Predici despre existenţa unui Creator sunt spuse nu numai de la catedralele bisericeşti. Ele sunt încrustate de o mână misterioasă pe întinderile câmpiilor, pădurilor, pustiurilor şi ale apelor. Natura vie a lumii vegetale a fascinat întotdeauna şi continuă să-i fascineze şi acum pe oameni prin frumuseţea, culorile şi diversitatea formelor ei. Nu poţi găsi două frunze la fel în acelaşi copac, după cum nu există două amprente digitale identice sau doi fulgi de aceeaşi formă, căzând la pământ. Diferiţi pomi fructiferi pot creşte în aceeaşi livadă şi pe acelaşi sol, dar fiecare aduce roadele lui, diferite prin culori, formă, gust. Această realitate este atât de enigmatică şi de nepătruns, încât se aseamănă cu o minune. Dumnezeu a creat totul atât de minunat pentru că ne iubeşte şi ne poartă de grijă.

La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul

Cine n-a savurat cu respiraţia întretăiată măreţia cerului înstelat? Sufletul cui n-a fost copleşit de frumuseţea munţilor? Aaroma câmpiilor înflorite, fălnicia stejarilor din codri, grandoarea oceanului nemărginit – cât de splendide sunt toate acestea, în timp ce pământul este condus de atâtea veacuri de omenirea plină de păcat! Cât de măreaţă şi irepetabilă trebuie să fi fost lumea de la început, al cărei Creator este Dumnezeu!

Trilul melodios al privighetorilor şi bubuitul grandios al tunetului, tumultul valurilor izbite de ţărm şi foşnetul frunzelor de toamnă, piuitul puişorului gălbui şi urletul semeţ al leului – toate aceste redau minunata simfonie a naturii. Autorul acestei creaţii este Dumnezeu.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” – cu aceste cuvinte începe Biblia. Dumnezeu a creat lumea minunata şi a dăruit-o omului. Din partea Sa, Creatorul a făcut totul ca omul să fie fericit, acesta este primul adevăr pe care ni-l relatează Biblia.

Meditaţii asupra pildei semănătorului

“Isus a început iarăşi să înveţe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lângă mare. Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le-o dădea, le spunea: 

„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.  Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.  O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat rod. O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.”

Apoi a zis: „Cine are urechi de auzit să audă.” Marcu 4: 1-9

“Tot aşa, cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie” Marcu 4:16

Acest verset ne prezintă explicaţia Domnului Isus a unui fragment din pilda de mai sus. El descrie aici viaţa creştinilor evaluaţi. Se spune că ei au primit cu bucurie Cuvântul. Erau foarte fericiţi - şi mulţi se bazează pe starea de fericire experimentată  considerând-o drept semn al întoarcerii la Dumnezeu şi al naşterii din nou. Dar pe acest sentiment de fericire nu te poţi bizui. Există bucurie care nu este rodul harului şi pace care apare ca rezultat al iluziei şi nici de cum nu vine de la Duhul Sfânt. Dacă suntem fericiţi nu înseamnă că suntem şi mântuiţi. Bogatul din pilda “Bogatul şi Lazăr”, care a ajuns în iad, înainte de a muri a dus o viaţă frumoasă, plină de bucurii şi era fericit.  Persoanele ...

De ce Biblia se numeşte anume aşa?

În Biblie nu întîlnim acest cuvânt, decât doar pe copertă, ca titlu. Acesta a apărut după ce Cartea Sfântă a fost scrisă deja. De unde a apărut şi ce semnificaţie are acest titlu? Haideţi să facem o călătorie imaginară în timp, cu câteva mii de ani în urmă, şi să vedem cum a apărut cuvântul “Biblia”.

Încă în sec. XV, adică cu aproximativ şase sute de ani în urmă, acest cuvânt a fost preluat în limba română din limba latină. În limba latină acesta a venit şi mai devreme din limba greacă. Cuvântul “Biblia” a călătorit dintr-o limbă în alta împreună cu cărţile Sfintei Scripturi. În limba greacă acestea au fost adunate într-o singură carte încă în primele secole ale creştinismului.

Ce înseamnă totuşi “Biblia” în limba greacă? De ce Sfânta Scriptură a fost întitulată anume astfel? Pentru aceasta trebuie mai întâi să aflăm pe ce scriau oamenii în acele timpuri îndepărtate. Noi ne-am obişniut să scriem pe hârtie, dar nu întotdeauna a fost aşa. În antichitate oamenii scriau pe piatră, pe lut, pe ceară, pe piele de animale, pe scoarţă de copac. În unele ţări oamenii au inventat o metodă de a scrie scrisori unii altora, folosind stofe de mătase şi chiar şireturi.

Foaie de papirus

În Ţările Orientului Antic, pentru scrisori foloseau papirusul. Acesta reprezenta nişte foi şi suluri fabricate din trestie, care creştea în locuri mlăştinoase. Tulpinile trestiei erau curăţate de coajă, tăiate de-a lungul şi-ntoarse pe dos. Şuviţele lungi şi înguste erau aranjate pe o suprafaţă plată într-un singur strat, apoi de-asupra, de-a latul, era aranjat încă un strat, după care acestea erau presate puternic şi puse la uscat. După uscare, foaia de trestie era lovită cu un ciocan de lemn pentru ca să nu fie prea aspră.

Foile acestea erau lipite într-o fâşie lungă şi strânse în sul. În limba greacă foaia curată de papirus se numea “biblos”. Dacă pe ea se scria o carte, atunci această carte era numită “biblion”. Iar dacă mai multe cărţi în suluri erau adunate împreună, atunci această colecţie era numită “biblia”. Astfel, cuvântul “biblia” înseamnă o culegere de cărţi, scrise pe suluri de papirus.

E de mirare faptul că denumirea cărţii lui Dumnezeu, Cartea Sfântă este atât de simplă. Şi acest lucru nu e întâmplător. Dumnezeu a vrut ca această carte să fie citită de toţi, - mari şi mici. Nu în zadar Biblia este scrisă într-un limbaj accesibil pentru noi, ea a fost scrisă de mâinile oamenilor care Îl iubeau pe Dumnezeu. În această Carte Sfântă sunt transmise adevăruri cereşti prin cuvinte simple. Tocmai de aceea scriem denumirea celei mai preţioase cărţi din lume cu majusculă – Biblia. Cu adevărat, ea este Cartea cărţilor!